4.48 Psihoză – Recenzie la o piesă de teatru mai puțin cunoscută
Dacă aș spune că 4.48 Psihoză este o piesă de teatru, ar fi o subestimare crasă. 4.48 Psihoză e mult mai mult decât o simplă piesă de teatru, este o explozie de sentimente, o trăire unică, o experiență inedită la care mă bucur că am putut asista.
Da, mai merg și la teatru, când am ocazia și timpul necesar. Am ajuns la 4.48 Psihoză mai mult din întâmplare, fără să știu ce mă așteaptă. Nu eram pregătit câtuși de puțin pentru ce avea să urmeze. Pentru avalanșa de emoții și sentimente ce m-a copleșit pe parcursul piesei.
Eu m-am dus pentru Laurențiu, știți voi, colegul meu de emisiune care mai și scrie uneori fragmente. Acel Marcu Laurențiu care e student la actorie, în anul 3. El, împreună cu câțiva colegi (mai mult colege) d’ai lui, adică Laura Dumitrescu, Theodora Balan, Luiza Ştefania, Mihai Sirbu, Daria Ghitu, Arina Păvălan and Bianca Motroc, în regia lui Rick St. Peter, au pus în scenă piesa 4.48 Psihoză, de Sarah Kane, ca examen de licență. M-am dus să-l susțin pe Marcu, evident. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce va fi piesa. Mare greșeală, măcar de m-aș fi pregătit sufletește.
Sarah Kane a fost o scenaristă britanică. A abordat teme mai neconvenționale, cum ar fi tortura, fizică și psihică, dorința sexuală, durerea, moartea. Și depresia. 4.48 Psihoză a fost ultima piesă scrisă de aceasta, înainte să se spânzure cu șireturile de la pantofi într-o baie din Spitalul King’s College, din Londra, la doar 28 de ani.
4.48 Psihoză a fost finalizată la scurt timp după moartea acesteia și pusă pentru prima dată în scenă în 2000. Nu se știe exact câți actori erau meniți să o interpreteze. Cert este că Sarah Kane se afla într-o depresie severă atunci când a scris-o. Titlul se referă cel mai probabil la ora 4:48, oră la care Sarah Kane se trezea adesea în starea ei depresivă, chiar psihotică.
Acțiunea piesei pare un haos bine organizat. Se sare de la o scenă la alta fără vreo avertizare, actorii își schimbă personajul aparent aleatoriu, uneori în mijlocul scenei, înșiruiri aleatorii de numere, țipete și agitație din plin. La prima vedere poate părea un amalgam fără noimă. Asta dacă nu urmărești cu atenție tot ce se întâmplă. Atunci îți dai seama că totul se leagă de fapt, totul are un sens.
Primele scene sunt poate cel mai bun exemplu. Inițial par lipsite de orice relevanță cu restul piesei, care mai târziu începe să aibă un oarecare fir narativ. Dar primele scene nu par să urmeze nici un scenariu. Apoi, spre finalul piesei, sunt repetate, dacă nu integral, doar replicile. Și chiar dacă nici atunci nu au un sens evident, oferă senzația de ciclicitate. Toate scenele astfel dau senzația că se repetă, probabil la nesfârșit.
Cum am precizat mai sus, nu este nici o indicație scenică despre numărul de actori din piesă. Nu există nici personaje bine definite. Nu au nume. Îți poți da seama totuși că există anumite relații între personaje: doctor-pacient, părinte-copil, prieteni, iubiți-foști iubiți. Relațiile astea le poți detecta în anumite scene, dar nu se păstrează pe parcursul piesei. Actorii își schimbă rolurile, personajele își schimbă relațiile între ele. Și în final toate au aceiași soartă.
Din toate astea, îți dai seama că de fapt toate personajele astea sunt alter ego-uri ale aceleiași persoane. Toată acțiunea piesei se întâmplă de fapt în mintea unui singur om.
Toate scenele sunt trăiri care s-au întâmplat de-a lungul anilor și care adunate au adus persoana în pragul ăsta de psihoză. Începând cu relația nesănătoasă cu părintele (a se lua în considerare că era doar unul, nu doi) care nu înțelegea acțiunile copilului, punând presiune asupra acestuia, reproșându-i că nu e nimic bine din ce face, în timp ce copilul voia doar să fie întrebat care e problema în mod direct, fără să fie diagnosticat de alții. Apoi relația de cuplu, evident eșuată. Scena în sine care portretizează cel mai bine asta, ne arată un personaj care pare să țipe la un cuplu fericit ce se săruta pasional. Cuplul pare a fi într-o cu totul altă poveste, în timp ce personajul principal înșiră multitudine de vorbe grele asupra lor, trecând de la melancolie la furie, deznădejde și renegare.
Relația pacient-doctor este prezentată în mai multe scene, ceea ce sugerează faptul că au fost mai mulți care și-au pus amprenta aici. Inițial pare a fi vorba de un psihiatru care formează o relație strânsă cu unul din pacienți. Iar pacientul la rândul lui vede asta ca pe singura „relație” pe care o are în momentul respectiv, și fără de care este pierdut. Apoi avem doi doctori care pe rând încearcă să „repare” pe cineva, administrând diverse doze de medicamente, care nu fac decât să creeze mai multe reacții adverse.
Sinuciderea devine unul din motivele piesei, fiind prezentă în mai multe scene, în diferite ipostaze. Totul pornește de la automutilarea aparent „pentru atenție” a unui adolescent, ce apoi se transformă în șine de tren, ștreanguri și pastile.
Neînțelegere, neputință, deznădejde, trădare, abandon, vinovăție, furie, ostracizare-sunt toate stări ce copleșesc personajele pe parcursul piesei. Stări prin care de fapt trece o singură persoană, deci nu e greu să îți dai seama de unde a venit depresia, psihoza, care e motivul principal al piesei. Ajung să fie renegați părinții, medicii, divinitatea, oamenii în general, dar și concepte precum dragostea sau prietenia. În final ajunge să fie chestionat chiar rolul existenței.
Spuneam mai sus de faptul că prin repetiția anumitor replici sau scene, piesa dă senzația de ciclicitate. Toate scenele deci se derulează în mod constant, în mintea unei singure persoane. Se retrăiesc toate întâmplările marcante din viața aceleia, în fiecare seară/noapte.
Nu cred că piesa asta e pentru oricine. Am văzut oameni în sală care nu păreau deloc mișcați. Însă e de ajuns să fi trecut măcar o singură dată prin unul din sentimentele redate de multitudinea de scene, pentru a fi cuprins de piesă. Eu am empatizat cu unele scene, ceea ce nu cred că-i un semn prea bun.
Recunosc că nu venisem cu așteptări foarte mari, însă până l-a sfârșitul piesei am trecut printr-o avalanșă de emoții și sentimente, am retrăit parcă momente din viața mea. Piesă mi-a trezit sentimente pe care uitasem că le am.
Nu credeam că studenții de la noi de la teatru pot avea așa mult talent. Am fost surprins plăcut și mă bucur pentru asta. Deci dacă aveți ocazia să mergeți la vreo piesă de-a lor, poate chiar la asta, mergeți cu încredere. Nu le pot zice decât felicitări și multă baftă. Mai ales ție, Marcule!
(P.S. Poza e furată de pe Facebook)
(P.S.S. Aruncă un ochi pe blog să vezi despre ce alte chestii am mai scris. Lasă un comentariu mai jos cu părerea ta și, de ce nu, dacă ți-a plăcut, un like/share m-ar ajuta mult. Mulțam!)
0 comentarii