Voi ce faceți când mergeți pe la Râncă? Știți Râncă, nu? Dacă nu ați fost în concediu pe acolo, măcar ați trecut prin ea dacă ați parcurs Transalpina. Dacă nu ați făcut nici măcar asta, vă recomand experiența, este una extraordinară. Revenind la Râncă, eu am fost pe acolo de câteva ori. Mai multe, ce-i drept. E o locație preferată de noi oltenii, că e mai aproape ca Poiana Brașov, Sinaia, Bușteni sau pe unde mai merg oamenii care nu’s olteni. Dar trebuie să recunosc, activitatea mea în acele excursii se rezuma foarte mult la stat în jurul cabanei cu prietenii, făcând grătare, ascultând muzică cultă și degustând diverse băuturi care s-ar putea sau nu să fi fost alcoolice. În orice caz, nu prea am vizitat împrejurimile. Dar am zis că este momentul să fac și asta, așa că am pornit la plimbare într-o sâmbătă cu niște colegi bloggeri. Și am fost prin vizita la Stâna Ștefanu și Parc Aventura Râncă. Azi vă vorbesc de experiență noastră la stână. Despre aventură, puteți citi aici.

Puțin despre zonă, istoric vorbind

Nu ne-am dus de capul nostru, am făcut-o „profi”. Adică l-am avut că ghid pe Dan Ghițu care este șeful obștii din zonă. Un om foarte pasionat de ceea ce face, ne-a povestit despre istoria zonei, tradiții și toate cele. În caz că nu știați, Transalpina este cel mai înalt drum rutier din Romania. Ceea ce nu știam eu, însă, este că cel mai înalt punct al Transalpinei este doar la câțiva kilometrii de la ieșirea din Râncă. Eu nu am avut ocazia să merg mai departe de Râncă până la excursia asta. Am trecut însă, în drum spre Stâna Ștefanu, prin acel cel mai înalt punct. Și am profitat de ocazie să facem poze la peisajul mirific din zonă. Vă las mai jos o poza cu noi, că noi suntem importanți. Poze cu peisajul, pe Instagram, în viitorul apropiat

Până când să o asfalteze băieții în 1939, Transalpina nu era o zonă așa populară. I se mai zice și „Drumul Regelui” sau „Poteca Dracului”. Nu știu care dintre cele două denumiri îmi place mai mult, ce-i drept ambele sună mai poetic decât Transalpina. Dar ce poți face cu industrialismul ăsta. Azi este o destinație turistica destul de cunoscută, pentru români și nu numai, datorită peisajelor magnifice.

Dar istoric vorbind, zona a fost populată de oameni încă din antichitate, fiind găsite pe aici unelte foarte vechi. Pe vremuri, zona făcea parte din Provincia Olteniei de Nord, fiind o unitate administrativă distinctă pentru o perioadă. O importantă perioadă a fost cea a lui Litovoi, voievod ce a domnit intre 1240 – 1278, sau pe undeva pe acolo. Apoi în 1385 a fost numit „Județul Jaleș” sub conducerea lui Dan I (nu știu dacă este vreo legătură cu Dan cel care ne-a ghidat, dar nu m-ar surprinde) apoi de Mircea cel Bătrân. Aparent a fost un punct strategic important, pe aici fiind purtate batalii împotriva otomanilor și a hunilor. Eu nu prea le am cu istoria și nu am reținut toate detaliile însă sper să revin cât de curând și să aprofundez subiectul.

Stâna Ștefanu, punct gastronomic local

Ciobanii sunt o parte importantă în istoria locului. Și pentru ciobani, tradițiile și obiceiurile sunt foarte importante chiar și în zilele noastre. Se păstrează de veacuri, din generație în generație. Și Dan face parte din breasla bacilor și este mândru de originile lui. La fel și băciță Mărioara, fruntea Stânei Ștefanu. Întâmplarea face (bine, nu e chiar o întâmplare) că cei doi sunt veri.

Povestea Stânei Ștefanu a început cu niște turiști rătăciți prin zonă, care au ajuns la stână, iar cum ciobanii sunt ospitalieri, și-au împărțit bucatele cu aceștia. Pe măsură ce timpul trecea, popularitatea bucătăriei ciobănești tradiționale a crescut, iar cererea a crescut. Așa că au făcut un popas pentru turiști unde serveau mâncăruri tradiționale, altfel nu ar fi fost sustenabil. Știți ce înseamnă punct gastronomic local? Că eu nu știam. Spre deosebire de restaurantele obișnuite, unde trebuiesc respectate norme și reguli pentru buna lor funcționare, într-un punct gastronomic local se gătește fix cum ar găti oamenii la ei acasă. Și asta mi se pare super tare, mâncare mai tradițională de atât nu cred că există.

Nu a fost ușor să se ajungă în punctul ăsta, au fost multe obstacole peste care băciță Mărioara a trebuit să treacă. Dar le-a depășit cu succes. Dacă ești pasionat de ceva, nu ai cum să nu răzbați. Pe lângă bucătăria tradițională, exista și un mic muzeu etnografic. Cred că așa i se spune.

Găsești aici tot felul de costume tradiționale, mobilier de prin diverse zone ale tarii, obiecte de uz tradiționale, toate cu povesti în spate. Iar băciță Mărioara știe toate aceste povești.

Dar atracția principală rămâne totuși mâncarea ciobănească, gastronomia autohtonă cu rețetele tradiționale păstrate din străbuni. Deci ce am avut în meniu?

Bulz ciobănesc cu brânză de burduf

Am început, tradițional, cu un shot de palincă, și aia tradițională, servită în ulcele mici de lut. Eu cum sunt fan al băuturilor de toate felurile, am apreciat-o maxim. Mi-a plăcut așa mult încât am ajutat și câteva colege bloggerițe să-și termine porția. Căci trebuie să recunosc, era puțin tare și o simțeai. Dar era fix ce trebuie, că să prindem apetit (nu că am fi avut nevoie de încurajare, la cât de bine mirosea și arăta mâncare). Apoi am trecut la primul fel: bulz ciobănesc cu brânză de burduf.

Brânza de burduf are o rețetă aparte. Dacă vă pasionează, găsiți cum se prepară pe blog la Daniel. Iar bulzul,tradițional desigur, se face învelind brânză de burduf într-un strat de mămăligă, apoi cocând mingiuța rezultată pe grătar, sau direct pe jăratic. Nu mai mâncasem bulz de peste 20 de ani, când îmi făcea bunica la țară. Nici nu știam că îi zice așa pe vremea aia, îi ziceam mămăligă cu brânză. Să vă zic că a fost foarte bun? L-am asociat, desigur, cu un vin. Un rose autohton, făcut chiar de Dan din via proprie. Foarte bun și parfumat, fetele l-au adorat. Și noi, ce-i drept, de ce să vă mint.

Tocan de oaie, vedeta de la Stâna Ștefanu

Apoi la felul doi, am gustat celebrul tocan de oaie. Zic celebru, pentru că de la el a pornit toată povestea. Și este un produs tradițional atestat. Tocanul de oaie (da, tocan, nu tocăniță), e un produs tradițional ciobănesc. Se face din carne de oaie, fiartă în propriul seu, fară alte condimente sau legume adăugate. Rețetă oficiala este:

-se prepară din minimum o jumătate de oaie, tocata mărunt, pusa la fiert în seul ei, topit în prealabil;
-se prepară CU OS. Oaia nu merge în cârjă; osul îi dă savoare;🙂
-se adaugă apă de izvor la fierbere și sare grunjoasă, dar fără a amesteca și se lasă că sarea să pătrundă în voie; fiind preparat în seu propriu, la răcire se sloiește (de aceea trebuie mâncat cald).

Pagina de Facebook Stâna Ștefanu

Eu, un gurmand desăvârșit, și iubitor de cărnuri de tot felul, am mâncat cu poftă o porție zdravănă. Trebuie să recunosc, este o mâncare mai grea, dar shot-urile de palincă dinainte ajută. Am mâncat cât am putut, cu un „side” de brânză, ceapă și mămăligă. Să fac gluma aia cu „prea bun, prea ca la țară”? Dar da, a fost bun. Desigur, ca să alunece mai bine, mai beam câte o gura din vinul ăla autohton. Și mai urma și desertul…

Clătite cu dulceață de afine și sirop de salcâm

Mereu e loc de desert, știți cum zic? Am aflat tot de la gazdele noastre că pe vremuri, clătitele se făceau direct pe pietre încălzite. Iți trebuia doar amestecul și puțin foc, fără tigăi no-stick sau mai știu eu ce. Clătitele făcute de băcița Mărioara au fost absolut delicioase și ele. Și cu dulceața de afine, chiar dacă nu prea le am eu cu desertu, am reușit să mănânc una întreagă, chiar dacă eram plin de bulz ciobănesc, tocan de oaie și alte bunătățuri culinare tradiționale. Clătitele le-am asociat cu un sirop de salcâm. Alt preparat pe care nu îl mai încercasem până acum. O băutură similară cu socata dacă mă întrebați pe mine, doar că cu arome de salcâm, nu de soc. Evident. A fost foarte răcoroasă.

Răcoroasă a fost și vremea de la Râncă, în comparație cu canicula de pe la mine prin Craiova. După ce ne-am ghiftuit și am stat la povesti cu gazdele, am mai profitat puțin de peisaj și de recuzită și ne-am făcut câteva poze. Cu straie tradiționale, evident. Dacă nu-mi iese faza cu IT-ul, o să mă reprofilez.

Am mai făcut și o poza de grup și am pornit la drum. Nu de alta, dar pe lângă faptul că parcarea de la Stana Ștefanu era plină, oprindu-se turiști în continuu, fix când ne pozam noi a oprit un autocar plin, iar băcița Mărioara a fugit să îi primească și pe ei.

Deci, ce mai, ne-am simțit bine și cu siguranță vom reveni. Ceea ce vă doresc și vouă, dacă aveți cumva drum pe Transalpina. Un popas la Stâna Ștefanu nu poate fi decât o experiență plăcută!